*Articol publicat în Curierul Judiciar
I. Introducere
Pe parcursul existenței sale, o societate poate fi supusă unor procese multiple de restructurare a activității în vederea adaptării la cerințele dezvoltării activității economice și concentrării activității acesteia pentru realizarea unei societăți mai puternice sau, dimpotrivă, divizarea activității unei societăți supradimensionate în mai multe societăți de dimensiuni mai mici. Prin asemenea operațiuni se asigură condițiile pentru o mai bună folosire a resurselor, sporirea rentabilității activității și chiar o salvare a societăților aflate în dificultate[1]. În funcție de dimensiunea activității persoanei juridice, aceste procese de reorganizare, care se concretizează în operațiuni de fuziune și divizare, pot fi unele deosebit de complexe și pot ridica probleme nu numai de natură societară, ci și contabilă, fiscală, de dreptul muncii sau în materia dreptului imobiliar. Dintre multiplele implicații pe care le poate avea o asemenea procedură, ne propunem să analizăm numai acest din urmă aspect, și anume regimul bunurilor imobile în cadrul reorganizării persoanei juridice. Având în vedere că, indiferent de forma pe care o îmbracă operațiunea de reorganizare, aceasta presupune transferul unor elemente de activ și pasiv, ipoteza în care activul transferat către societatea/societățile beneficiare include bunuri imobile implică o analiză suplimentară din perspectiva condițiilor de validitate ale operațiunii de reorganizare. Particularitatea operațiunii într-o asemenea situație derivă din forma pe care trebuie să o îmbrace actele în baza cărora se efectuează reorganizarea și se realizează, totodată, transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile care fac parte din patrimoniul societății supuse reorganizării. În acest sens, astfel cum prevede art. 1244 C.civ., convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute. Așa cum reiese din această prevedere, legea impune forma solemnă în cazul înstrăinării și constituirii de drepturi reale imobiliare[2], forma autentică reprezentând o condiție de validitate în ceea ce privește actele translative de proprietate asupra unor bunuri imobile. În aplicarea principiului general cuprins în art. 1244 C.civ., dispozițiile art. 242 alin. (3) C.civ. reglementează cazul expres în care transmisiunea patrimonială care se realizează în cadrul acestei proceduri are ca obiect bunuri imobile, prevăzând că, în această ipoteză, dreptul de proprietate asupra imobilelor se dobândește numai prin înscriere în cartea funciară, în baza actului de reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care s-a dispus reorganizarea, în ambele situații însoțit, dacă este cazul, de certificatul de înregistrare a persoanei juridice nou-înființate. Aceste dispoziții ale Codului civil, care fac referire la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii în cartea funciară în conformitate cu prevederile art. 885 C.civ., trebuie corelate însă cu prevederile art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, conform cărora efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară se va produce numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, cu respectarea dispozițiilor Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996. Prin urmare, în prezent, în privința unităților administrativ-teritoriale pentru care lucrările de cadastru nu au fost finalizate, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, se face pe baza actelor prin care acestea s-au transmis, constituit sau modificat în mod valabil, însă numai în scop de opozabilitate față de terți, urmând ca, pe măsura finalizării lucrărilor cadastrale pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, dobândirea drepturilor reale imobiliare să se realizeze exclusiv sub condiția înscrierii în cartea funciară[3]. Cu toate acestea, menționăm că a existat în doctrină[4] și interpretarea conform căreia efectul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară, deși consacrat în Codul civil în vigoare, va deveni operațional numai la momentul finalizării lucrărilor cadastrale pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderii cărților funciare pentru toate imobilele. II. Considerente referitoare la forma autentică a actului de reorganizare Revenind la prevederile art. 242 C.civ., ceea ce reiese din cuprinsul acestora este obligativitatea formei autentice a actului de reorganizare care, din punctul nostru de vedere nu constituie doar o condiție de formă necesară înscrierii dreptului in cartea funciară, ci o veritabilă condiție de valabilitate pentru transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile. Efectuând controlul de legalitate al procedurilor de reorganizare a societăților, instanțele judecătorești au apreciat că actul de reorganizare este reprezentat de către hotărârea adunării generale a asociaților prin care aceștia aprobă operațiunea de reorganizare[5]. Cu toate acestea, în practică există și opinia conform căreia hotărârea judecătorească prin care instanța competentă să analizeze legalitatea procedurii de reorganizare constată îndeplinirea condițiilor legale privind operațiunea de reorganizare constituie actul autentic în baza căruia se realizează transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile. Această ipoteză se întemeiază pe prevederile art. 434 C.proc.civ., conform cărora hotărârea judecătorească are forța probantă a unui înscris autentic. Apreciem că o asemenea teorie contravine prevederilor art. 242 alin. (3) C.civ. care impun forma autentică a actului de reorganizare al persoanei juridice care implică transmisiunea unor bunuri imobile, act despre care considerăm că nu poate fi reprezentat de hotărârea instanței judecătorești, întrucât, deși aceasta are valoarea unui înscris autentic, ea nu constituie un act de reorganizare, ci materializarea controlului de legalitate al instanței, conform dispozițiilor Legii societăților. Totodată, hotărârea instanței nu poate acoperi eventualele cauze de nulitate ale actului de reorganizare (e.g. lipsa formei autentice). Prin comparație, în cazurile în care legiuitorul a intenționat să remedieze deficiențele unui act cauzate de absența condițiilor de validitate prin intermediul hotărârii instanței judecătorești, a reglementat acest lucru în mod expres – cum este cazul art. 1279 alin. (3) și art. 1669 C.civ., care nu pot fi aplicate mutatis mutandis în materia reorganizării persoanei juridice. Totodată, potrivit prevederilor art. 170 din Ordinul nr. 700/2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară („Regulamentul de recepție”), intabularea în cartea funciară ca urmare a fuziunii/divizării se efectuează în baza hotărârii instanței de judecată care se pronunță asupra legalității acestei operațiuni, a dovezii de înregistrare la registrul comerțului, a certificatului de înmatriculare, precum și a hotărârii adunării generale a asociaților/deciziei asociatului unic prin care se aprobă fuziunea/divizarea, încheiată în formă autentică și care identifică imobilele prin număr cadastral și de carte funciară. Apreciem că, prin aceste prevederi introduse în anul 2014, legiuitorul a continuat seria modificărilor în materia reorganizării persoanei juridice aduse de noul Cod civil, devenind astfel evident faptul că hotărârea adunării generale a asociaților de aprobare a operațiunii de fuziune/divizare, autentificată de către un notar public, reprezintă actul de transfer a dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile ca efect al acestor proceduri. III. Aspecte practice referitoare la lipsa formei autentice a actelor de reorganizare De-a lungul timpului, una dintre variantele care a fost acceptată în practică drept remediu pentru lipsa formei autentice a hotărârii adunării generale a asociaților a constat în încheierea unui proces-verbal de predare-primire în formă autentică prin care se constata transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile în cadrul procedurii de reorganizare, proces-verbal încheiat în vederea intabulării dreptului de proprietate asupra imobilelor în cartea funciară, efectul acestui act nefiind însă unul constitutiv de drepturi. O asemenea practică, deși nesusținută de vreo prevedere legală și lipsită de rigoare și logică în ansamblul procedurii de reorganizare, putea fi mai ușor acceptată la nivelul reglementării acestei materii anterior intrării în vigoare a Codului civil în anul 2011. La acel moment, dispozițiile Titlului X din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente care prevedeau că „Terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan şi extravilan, indiferent de destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute”. reprezentau sediul general al existenței obligativității formei autentice pentru valabilitatea transferului dreptului de proprietate. Or, având în vedere generalitatea acestei dispoziții, precum și absența vreunei mențiuni privind necesitatea formei autentice în alt act normativ (inclusiv în Legea societăților), instanțele de judecată admiteau cererile de reorganizare care implicau transmisiunea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile fără a ridica problema lipsei autentice a actelor de reorganizare. La nivelul respectiv de reglementare, era totodată mai ușor de interpretat și susținut teoria conform căreia transferul dreptului de proprietate ar opera în baza hotărârii instanței judecătorești, înscrierea în Cartea Funciară realizându-se ulterior în baza acestei hotărâri și a procesului-verbal de predare-primire anterior menționat. Deși mai puțin discutabilă anterior anului 2011 decât ulterior acestei date, această practică rămâne una inexactă din punct de vedere juridic. În privința efectuării înscrierilor în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile în situația supusă prezentei analize, prezintă relevanță, de asemenea, prevederile art. 24 alin. (5)-(7) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, introduse prin Legea nr. 185/2018 pentru aprobarea O.U.G. nr. 31/2018 privind modificarea și completarea Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 („Legea cadastrului”), potrivit cărora, „dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil, ca urmare a reorganizării persoanei juridice, se vor înscrie în cartea funciară pe baza unui certificat de constatare a transferului prin reorganizare ca urmare a fuziunii sau absorbției, denumit certificat de reorganizare (s.n.), încheiat de un notar public în funcție în România, prin care se constată transmisiunea bunului imobil în temeiul hotărârii adunării generale a acționarilor/deciziei asociatului unic prin care se aprobă fuziunea/divizarea, al hotărârii instanței de judecată care se pronunță asupra legalității acestei operațiuni, precum și al dovezii de înregistrare la registrul comerţului a fuziunii/divizării”. Deși s-a intenționat ca aceste prevederi să reprezinte o soluție ca urmare a interpretărilor divergente apărute în practică în legătură cu actul în baza căruia poate fi efectuată înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilelor în cartea funciară în urma reorganizării unei societăți, în fapt, această soluție legislativă a generat doar neajunsuri, în sensul în care nu numai că nu a clarificat forma pe care trebuie să o îmbrace actul de reorganizare într-o atare situație, ci a condus la îngreunarea efectuării formalităților de publicitate imobiliară. Astfel, autoritățile competente în materie de carte funciară și notarii publici în competența cărora intră autentificarea certificatului de reorganizare au exprimat puncte de vedere divergente cu privire la forma acestui certificat. Potrivit art. 24 alin. (6) și (7) din Legea cadastrului, certificatul de reorganizare trebuie să cuprindă constatările notarului public cu privire la persoana juridică reorganizată, bunurile care se transferă din patrimoniul persoanei reorganizate, persoana juridică în patrimoniul căreia se transferă bunurile, iar pentru eliberarea certificatului de reorganizare, notarul public trebuie să solicite extras de carte funciară pentru autentificare. Prin urmare, ceea ce se intenționa era ca certificatul de reorganizare să fie emis în formă autentică de către notarii publici. În fapt însă, potrivit competențelor notarilor prevăzute în legea de organizare a activității notariale, faptele constate personal de către notarul public pot fi doar certificate de acesta, notarii publici refuzând, în consecință, autentificarea certificatului de reorganizare. Cu toate acestea, conform ultimelor modificări aduse Legii cadastrului prin Legea nr. 105/2019 privind modificarea și completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative („Legea nr. 105/2019”), în vigoare începând cu data de 23.05.2019, a fost înlăturată cerința depunerii unui certificat de reorganizare eliberat de notarii publici în vederea intabulării în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, dobândit în urma reorganizării unei persoane juridice. Astfel, în prezent, art. 24 alin. (5) din Legea cadastrului cuprinde o enumerare a documentației necesare pentru intabularea în cartea funciară a transmisiunii drepturilor reale imobiliare ce operează prin efectul fuziunii/divizării, respectiv:» hotărârea instanței de judecată referitoare la proiectul de fuziune/divizare a persoanei juridice supuse reorganizării;
» actul de înființare prin care se constituie persoana juridică nou-înființată;
» actul de modificare a actului constitutiv al persoanei juridice supuse reorganizării sau, după caz, contractul încheiat între persoanele juridice prin care se constată modificările privind capitalul social şi/sau patrimoniul acesteia;
» hotărârea adunării generale a acționarilor/decizia asociatului unic privind modul de reorganizare a persoanei juridice;
» certificatul de înmatriculare emis de registrul comerțului pentru persoana juridică nou-creată.
În privința formei documentelor menționate mai sus, Legea nr. 105/2019 instituie obligativitatea autentificării de către un notar public a înscrisurilor precizate la punctele (ii) – (iv) de mai sus, acestea trebuind de asemenea să identifice în cuprinsul lor numărul cadastral și de carte funciară ale bunurilor imobile transferate în cadrul procedurii de reorganizare. Aceste înscrisuri trebuie însoțite de dovada de înregistrare a mențiunii formei de reorganizare suportate de persoana juridică existentă. Astfel, ceea ce putem observa din noua reglementare în această materie este că s-a intenționat corelarea Legii cadastrului cu prevederile Regulamentului de recepție, care, astfel cum am menționat anterior, prevede că intabularea în cartea funciară ca urmare a fuziunii/divizării se efectuează în baza hotărârii instanței de judecată care se pronunță asupra legalității acestei operațiuni, a dovezii de înregistrare la registrul comerțului, a certificatului de înmatriculare, precum și a hotărârii adunării generale a asociaților/deciziei asociatului unic prin care se aprobă fuziunea/divizarea, încheiată în formă autentică și care identifică imobilele prin număr cadastral și de carte funciară. Cu toate acestea, considerăm că Legea nr. 105/2019 îngreunează formalitățile de publicitate imobiliară în ipoteza reorganizării societăților prin solicitarea unor documente și formalități suplimentare la intabularea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, precum actul de înființare a persoanei juridice nou-înființată și actul de modificare a actului constitutiv al persoanei juridice supuse reorganizării sau, după caz, contractul încheiat între persoanele juridice prin care se constată modificările privind capitalul social şi/sau patrimoniul acesteia, documente care, în lumina noii reglementări, trebuie încheiate în formă autentică. IV. Nulitatea divizării vs. nulitatea transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor În ceea ce privește efectele nerespectării formei autentice în cazul efectuării unei operațiuni de reorganizare în cadrul căreia operează transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile se impune o distincție între nulitatea transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor și nulitatea întregii operațiuni de reorganizare. Astfel, instanțele judecătorești[6] sesizate cu efectuarea controlului de legalitate a unei proceduri de reorganizare au apreciat că se impune respingerea cererii de divizare a societății în situația nerespectării formei autentice a hotărârii adunării generale a asociaților de aprobare a operațiunii de divizare în cazul transferului unor bunuri imobile, reținând că „din redactarea art. 242 alin. (3) C.civ. rezultă că producerea efectelor juridice constând în transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile este condiționată de respectarea formei autentice. Din această perspectivă, rezultă că această condiție este una de validitate a actului de divizare”. În același sens s-a pronunțat și Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă într-o speță având ca obiect controlul de legalitate a unei operațiuni de fuziune, apreciind că „actele prin care operează transferul dreptului de proprietate trebuiau întocmite în formă autentică, operațiune ce nu a fost realizată în cauză. Îndeplinirea formalității actului autentic nu poate avea loc ulterior, transferul dreptului de proprietate fiind menționat ca efect al fuziunii, astfel încât Curtea consideră că fuziunea trebuia să fie încheiată în formă autentică. Referitor la necesitatea respectării formei autentice a fuziunii, trebuie avut în vedere art. 1244 C.civ. care instituie aceasta condiție de formă pentru toate actele prin care se strămută drepturi ce sunt supuse înscrierii în cartea funciară, sub sancțiunea nulității absolute. Cu privire la actul care trebuie încheiat în această formă, văzând etapele de realizare a fuziunii, Curtea apreciază că hotărârea de aprobare a fuziunii este actul juridic ce constă în manifestarea de voință în vederea realizării acestei forme de reorganizare, astfel că acesta trebuie să respecte forma autentică, în cazul în care în patrimoniul societății absorbite există și bunuri imobile ce trebuie înscrise în cartea funciară. Potrivit art. 246 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, hotărârea de aprobare a fuziunii trebuie luată în termen de 3 luni de la data publicării proiectului de fuziune. Ca atare, și cerința formei cerute de art. 1.244 Cod civil trebuia respectată înăuntrul aceluiași termen”, potrivit deciziei civile nr. 703A/10.04.2017[7]. Din jurisprudența de mai sus reiese că, deși potrivit prevederilor Legii societăților, precum și ale dreptului comun în materie, validitatea operațiunii de reorganizare nu este condiționată de existența formei autentice a actului de reorganizare, această condiție vizând numai transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, instanțele judecătorești au statuat în sensul respingerii cererilor de fuziune/divizare pe motivul lipsei formei autentice a actului de reorganizare în cazul transmisiunii unor bunuri imobile, reținând că hotărârea în formă autentică a adunării generale a asociaților pentru aprobarea operațiunilor de fuziune/divizare reprezintă o condiție de validitate a acestor operațiuni. Menționăm însă că există și decizii de speță mai puțin judicioase în care instanțele au admis cereri de divizare/ fuziune, fără a pune în discuție lipsa formei autentice a actului de reorganizare. Pentru identitate de rațiune, considerăm că și în cazul acestor decizii, ar trebui ca o instanță învestită ulterior cu o acțiune în acest sens, să poată desființa o operațiune de fuziune/divizare, realizată fără respectarea condițiilor de formă, chiar dacă aceasta a trecut de controlul de legalitate al instanțelor. În ceea ce privește nulitatea operațiunii de reorganizare, este important de menționat că potrivit dispozițiilor art. 251 alin. (2) din Legea societăților, în cazul în care hotărârea uneia dintre adunările generale care au votat proiectul fuziunii sau al divizării este nulă ori anulabilă, fuziunea, respectiv divizarea poate fi declarată nulă. Sub aspectul termenului în care poate fi declarată nulitatea procedurii de fuziune/divizare, alin. (3) al aceluiași articol stipulează că „procedurile de anulare și de declarare a nulității fuziunii sau divizării nu pot fi inițiate după expirarea unui termen de 6 luni de la data la care fuziunea sau divizarea a devenit efectivă […]”. În practica instanțelor judecătorești[8] s-a reținut că termenul de prescripție al acțiunii în anularea/nulitatea operațiunii de fuziune/divizare este un termen special de prescripție, astfel că „termenul de 6 luni prevăzut de către Legea nr. 31/1990 este aplicabil indiferent dacă hotărârea adunării generale care a votat proiectul fuziunii ar fi lovită de nulitate absolută sau de nulitate relativă, doctrina și jurisprudența fiind unanime sub aspectul constatării prescriptibilității acțiunii în nulitatea fuziunii/divizării”. Prin urmare, în privința procedurii de fuziune/divizare, Legea societăților instituie o excepție de la regula imprescriptibilității nulității absolute, stabilind un termen de prescripție de 6 luni pentru acțiunea în constatarea nulității absolute a operațiunii de fuziune/divizare, după expirarea acestui termen neregularitățile din cadrul procedurilor de reorganizare fiind acoperite. Astfel, orice neregularități sau erori realizate în procesul de fuziune/divizare se acoperă odată cu expirarea termenului respectiv de prescripție, în lipsa oricăror acțiuni în anulare introduse în termen[9]. Pe de altă parte, transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, efectuat cu nerespectarea formei autentice a convențiilor care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară se sancționează cu nulitatea absolută. Potrivit dispozițiilor art. 1249 alin. (1) C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, fiind astfel imprescriptibilă sub aspect extinctiv. Admițând că cele două operațiuni (i.e. reorganizarea persoanei juridice și transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile) sunt indisolubile, nulitatea transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile ar determina și nulitatea operațiunii de reorganizare, în special în cazul în care se constată nulitatea transferului dreptului de proprietate asupra întregului activ care formează obiectul reorganizării. Această interpretare ar conduce la o concluzie ilogică: fie acțiunea în constatarea nulității absolute a transferului dreptului de proprietate se prescrie în termenul de 6 luni prevăzut de Legea societăților pentru introducerea acțiunii în nulitatea operațiunii de reorganizare (în contradicție cu dispozițiile imperative ale Codului civil privind imprescriptibilitatea nulității absolute a transferului proprietății pentru lipsa formei), fie acțiunea în constatarea nulității absolute a operațiunii de fuziune/divizare este imprescriptibilă (ceea ce contravine prevederilor Legii societăților). Concluzia de mai sus indică, în mod evident, faptul că există o necorelare a legislației în ceea ce privește termenele de prescripție în ipoteza avută în vedere. Totodată, se poate lua în calcul și scenariul în care cele două operațiuni (i.e. reorganizarea persoanei juridice și transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile) ar putea fi tratate independent, în sensul admiterii unei acțiuni în anularea parțială a operațiunii de reorganizare – numai în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile. Însă în cazul în care se constată nulitatea transferului dreptului de proprietate asupra întregului activ supus reorganizării, este discutabil în ce măsura nulitatea parțială reprezintă o sancțiune logică în contextul în care se lipsește de obiect reorganizare în integralitatea sa. V. Remedii Dacă, de exemplu, societatea supusă reorganizării nu-și încetează existența ca urmare a unei astfel de operațiuni realizate fără respectarea formei autentice a actului de reorganizare, considerăm că este posibil ca aceasta să încheie cu societatea/societățile beneficiare un contract de tranzacție, în temeiul art. 2274 alin. (1) C.civ., constatând nulitatea parțială a actului de reorganizare în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile și agreând renunțarea la orice pretenții decurgând din nulitatea actelor de transfer al proprietății asupra bunurilor imobile, precum și asupra repunerii în situația anterioară transferului dreptului de proprietate asupra acestora. Într-o astfel de situație, considerăm că declararea nulității actului de transfer a proprietății asupra bunurilor imobile prin încheierea contractului de tranzacție nu ridică semne de întrebare cu privire la valabilitatea procedurii de reorganizare, întrucât, astfel cum am precizat anterior, legislația în materia fuziunii/divizării nu condiționează validitatea acestor proceduri de forma autentică a actului de reorganizare. În practică există însă și opinia contrară, conform căreia constatarea nulității transferului dreptului de proprietate, nu este posibilă întrucât aceasta ar atrage și nulitatea operațiunii de reorganizare, în special în cazul în care în patrimoniul societății beneficiare rămân numai elemente de pasiv de natura rezervelor aferente activelor cu privire la care s-a tranzacționat, întrucât acestea nu pot fi disociate. S-ar ajunge astfel din nou la situația imposibilității constatării nulității absolute a transferului dreptului de proprietate după expirarea unui termen de 6 luni de la data la care fuziunea/ divizarea a devenit efectivă, întrucât după expirarea acestui termen, nulitatea absolută a operațiunii se consideră acoperită. VI. Concluzii De lege ferenda, apreciem că o potențială soluție ar consta în reglementarea unei soluții contabile care să permită reflectarea în contabilitatea societății supuse divizării a nulității actului de reorganizare în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate, operațiunea de reorganizare continuând să producă efecte. În caz contrar, se impune reglementarea în mod expres a sancțiunii nulității reorganizării în ipoteza mai sus amintită, respectiv în cazul nerespectării formei autentice a actului de reorganizare în cazul transmisiunii unor bunuri imobile în cadrul procedurii de reorganizare, precum și corelarea termenelor de prescripție. În lumina celor de mai sus, considerăm că soluțiile legislative aduse de modificările Codului civil, ale Legii cadastrului și ale Regulamentului de recepție în ceea ce privește regimul bunurilor imobile în cadrul procedurii de reorganizare a persoanelor juridice sunt în acest moment inexacte și parțiale, conducând la o practică neunitară în ceea ce privește regimul juridic al bunurilor imobile în cadrul procedurilor de reorganizare a societăților . Astfel cum am menționat, deși art. 251 din Legea societăților prevede nulitatea operațiunii de reorganizare ca urmare constatării nulității hotărârii adunării generale a asociaților care au votat proiectul de reorganizare, o astfel de hotărâre, adoptată în formă neautentică, este valabilă în ceea ce privește operațiunea de reorganizare, însă este nulă cu privire la efectul translativ de proprietate asupra bunurilor imobile. Se impune așadar clarificarea raportului dintre operațiunea de reorganizare și operațiunea de transfer a dreptului de proprietate asupra imobilelor, în sensul stabilirii efectului pe care îl generează desființarea transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile în privința operațiunii de reorganizare și, implicit, în privința societății/societăților beneficiare. Considerăm că această situație poate fi clarificată prin reglementarea expresă a nulității operațiunii de reorganizare pentru lipsa formei autentice a actului de reorganizare. În măsura în care scopul operațiunii de reorganizare se menține, apreciem că menținerea parțială a efectelor operațiunii de reorganizare ar trebui să fie posibilă în vederea asigurării securității circuitului civil. Până la adoptarea unei soluții legislative care să remedieze acest vid legislativ, neajunsurile cauzate de existența sa pot fi acoperite doar prin mecanisme contractuale (e.g. contracte de tranzacție, acorduri de mediere) și contabile care să creeze posibilitatea menținerii efectelor reorganizării, în vederea salvgardării circuitului civil, fără să aducă atingere dispozițiilor legale imperative din materia drepturilor reale.[1] A se vedea St.D. Cărpenaru, în St.D. Cărpenaru, Gh. Piperea, S. David, Legea societăților. Comentariu pe articole, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 811. [2] A se vedea G. Boroi, C.Al. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 179-180. [3] În acest sens, a se vedea și G. Boroi, C.Al. Anghelescu, B. Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 246. [4] A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 441. [5] A se vedea C.A. București, Secția a VI-a civilă, decizia civilă nr. 940/03.11.2014 (http://www.rolii.ro/hotarari/589fe63be49009483e0017c9). [6] A se vedea C.A. București, Secția a VI-a civilă, decizia civilă nr. 940/03.11.2014 (http://www.rolii.ro/hotarari/589fe63be49009483e0017c9). [7] A se vedea C.A. București, Secția a VI-a civilă, decizia civilă nr. 703A/10.04.2017 (https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-12uy3twu/). [8] A se vedea C.A. București, Secția a VI-a civilă, decizia civilă nr. 1780/10.11.2015 (http://www.rolii.ro/hotarari/58a03513e49009b4330009dc). [9] A se vedea C. Oroviceanu, Câteva probleme practice legate fuziuni și divizări (III) (https://www.juridice.ro/321319/cateva-probleme-practice-legate-de-fuziuni-si-divizari-iii.html).
